Şi totuşi… Dilema mea nu este cu cine să votez dintre actualii candidaţi, ci de ce nu avem niciun candidat NORMAL, adică decent, realist, responsabil, cinstit şi interesat de ce se întâmplă cu Românica. Oare cer prea mult? Chiar nu există asemenea oameni în ţara asta? Sau chiar toţi politicienii au orbul găinii şi nu văd că nu tot românul e prost, idiot şi adormit în somnul cel de moarte? Bun, nu tot românul are acces la internet (mai ales în zonele rurale), nu tot românul e şcolit şi se plimbă prin străinătate să se deschidă la minte, dar oricine, chiar şi acolo în “Cucuieţii din Deal”, îşi dă seama pe pielea lui, în viaţa de zi cu zi, dacă îi merge bine sau nu. Şi criza asta a deşteptat pe mulţi, că doar nu poţi să tot dormi când vezi că nu mai ai pe ce…

Pe paginile web ale candidaţilor găseşti comentarii pertinente şi chiar mai informate la măsurile propuse de candidaţi. DAR… nici un reply la aceste comentarii. Un dialog direct cu oamenii ar fi mult mai interesant şi credibil decât toate promisiunile şi acuzaţiile reciproce dintre candidaţi la un loc. Dar nu, ei trăiesc într-un turn de fildeş, departe de lumea dezlănţuită. Comunicarea, domnilor, unde este comunicarea?!

“Indiferenţa e cea mai grea”, după cum zice şi cântecul. Pentru că n-ai cum să fii responsabil pentru o ţară, să schimbi ceva, să faci ceva mai bine, dacă chiar nu-ţi pasă de ea şi de oamenii ei. Şi asta e valabil inclusiv pentru fiecare dintre noi. Sincer, nu ştiu câţi români ne simţim cu adevărat responsabili pentru ceea ce facem, suntem, spunem, etc. E drept că simţul responsabilităţii, respectul faţă de noi înşine şi faţă de aproapele nostru nu se educă chiar aşa de azi pe mâine, mai ales când ai o istorie comunistă în spate. Dar nimic nu este imposibil şi niciodată nu e prea târziu, ca să argumentez aşa cu un clişeu convingător.

Sună frumos “noi vrem respect!”, dar şi respectul se câştigă. În sensul ăsta, chiar mă bucură să observ tot mai multe iniţiative bune, pozitive, îndrăzneţe din partea societăţii civile (campanii ecologice, sociale, dar şi evenimente cultural-artistice ancorate în realitatea prezentului). Asemenea acţiuni, dar şi iniţiativele individuale ale unora dintre noi, gesturile de bun simţ de fiecare zi spun că am început să ne simţim responsabili pentru ceea ce se întâmplă în jurul nostru şi că suntem încrezători că putem schimba ceva.

În concluzie… nu cred, sincer, că mai putem fi ignoraţi şi duşi cu zăhărelul atât de uşor de o mână de oameni rupţi de realitate. Ne datorează măcar un minim de respect dându-şi silinţa să mintă mai rafinat, mai credibil…

“Ţara noastră-i ţara noastră, dulce patrie albastră… “- Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii

Primul lucru care mi-a atras atenţia asupra filmului lui Cătălin Mitulescu a fost vocea simpatică de copil care-i făcea reclamă într-un spot radiofonic. Mai apoi, pe aceeaşi frecvenţă, l-am prins şi pe regizor explicând simplu cum şi-a adunat nostalgiile româneşti pe peliculă. Şi pentru că este al doilea film românesc „despre” Revoluţie care s-a remarcat anul acesta la Cannes, mi-am zis că e musai să-l văz. Zis şi făcut!

Filmul reconstituie atmosfera anilor ’88-’89 şi căderea Comunismului din perspectiva celor mai tineri membri ai unei familii simple dintr-un cartier mărginaş al Bucureştiului: mezinul Lalalilu (Timotei Duma) de 8 anişori şi adolescenta de 17 ani Eva (Dorotheea Petre). Cei doi se încăpăţânează să-şi păstreze vii culorile vârstei când totul în jur e de un gri absurd, lipsit de speranţă. Eva trăieşte primii fiori ai dragostei în două relaţii diametral opuse: cu Alexandru, aka Vomică, fiul securistului Ceauşică, şi cu Andrei, fiu de disident. Pasiunea fetei pentru primul e potolită brusc de incidentul doborârii de către Vomică al bustului lui Ceauşescu în cabinetul de istorie al liceului. Băiatul e scos basma curată de tatăl cu pile, iar Eva, refuzând să-l toarne, e ostracizată la o şcoală profesională. Aici apare în peisaj Andrei, care îi câştigă încrederea şi o atrage în planul lui de evadare prin traversarea Dunării înot. Până la urmă va pleca singur. Oarecum în umbra acestor episoade secţionate pe alocuri de secvenţe din existenţa microcosmosului de la periferia capitalei, Lalaliu pune la cale împreună cu prietenii Tarzan şi Silvică (cei trei muschetari…) un plan „diabolic”: exterminarea lui Ceauşescu cu praştia. Copilul e pornit rău împotriva „zmeului” dictator şi nu pentru că ar înţelege el mare lucru din politica vremii, ci mai degrabă pentru că vede cum o îndepărtează de lângă el pe sora Eva, la care ţine ca la ochii din cap. El născoceşte o poezie patriotică foarte apreciată care avea să-l aducă în faţa conducătorului preaiubit, oferindu-i astfel şansa să treacă la atac (ingenios, nu?). Scena de la televizor în care Ceauşescu se retrage de la balcon după ce copilul trage cu praştia e colosală, păcat că nu e pusă în valoare suficient. Oricum, senzaţia mea e că potenţialul micului actor şi chiar al personajului lui nu a fost exploatat la maxim în film. Poate data viitoare…

În mod cert, coerenţa şi verosimilul nu sunt punctele tari ale acestui film, dar poate că nici nu trebuie să fie. „Filmul se bazează pe amintirile mele, pe nostalgia mea. Am făcut acest film pentru că mi-era dor de grădiniţă, de liceu, de România. (…) Încerc să transmit emoţia acelor vremuri şi să redau spectatorilor din întreaga lume o imagine a ceea ce poartă cu ei miile de emigranţi tineri români, în încercarea lor de a-şi găsi un rost departe de ţară”, mărturiseşte regizorul. Şi, într-adevăr, nostalgia respiră din fiecare personaj în care ne recunoaştem propriile gânduri, suferinţe şi vise, dar şi din detaliile scenografice ce construiesc o atmosferă specifică epocii, nuanţată în clarobscururi sugestive. În întuneric oamenii se simt singuri, nu îndrăznesc să aibă încredere în nimeni decât în ei înşişi, şi caută lumina cu disperare, ca fluturii de noapte. Pe vremea aceea, unii o căutau afară, departe, pe malul celălalt al Dunării, alţii înăuntru, agăţându-se de iubirea pentru cei dragi. Revoluţia a adus soarele în cartierul lui Lalaliu, singurătatea s-a evaporat sub căldura lui şi lucrurile au început să intre în normalitate…

Propunerea României pentru Oscarurile de anul viitor, Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii, a avut premiera anul acesta la Cannes, unde interpretarea Dorotheei Petre (Eva) a fost apreciată cu un premiu al secţiunii Un certain regard. Tânărul regizor Cătălin Mitulescu, decorat de preşedintele României cu Ordinul naţional pentru Merit în grad de Cavaler, a mai câştigat un trofeu la Cannes în 2004, când a luat „Palme D’Or” pentru „Cel mai bun scurtmetraj” cu filmul Trafic. Proiectul de lungmetraj Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii a primit anul trecut premiul Sundance/NHK International Filmmakers pentru cel mai bun proiect european la Festivalul de film Sundance, Park City, 2005. Iar acum, recent, în octombrie 2006, filmul a câştigat Premiul Tineretului la secţiunea Punto de Encuentro/Punct de Întâlnire a celei de-a 51-a ediţii a Festivalului de la Valladolid (Spania).

Tragicomedia din decembrie ’89 – Hîrtia va fi albastră

Revenind în miezul evenimentelor din decembrie ’89, filmul lui Radu Muntean ne aruncă direct pe străzile Bucureştiului în zilele de 22 şi 23, când plutonul de intervenţie motorizat condus de locotenentul Neagu (Adi Caraulean) patrula prin cartierele mărginaşe. Staţia radio funcţionează intermitent şi îngreunează comunicarea cu celealte unităţi, iar posturile de radio şi TV emit informaţii vagi despre nişte terorişti care atacă televiziunea. Într-un impuls patriotic, Costi (Paul Ipate), unul dintre cei doi soldaţi în termen ai plutonului, încalcă ordinul superiorului şi fuge să apere Televiziunea. De aici, căutarea dezertorului devine pretext pentru o radiografie a haosului şi nebuniei acelei nopţi, în care ordinele le dau actorii şi poeţii prin intermediul televizorului, populaţia este chemată să lupte împotriva asediatorilor invizibili ai televiziunii, unităţile armate sunt induse în eroare de consemne confunze, civilii primesc arme pe bază de buletin, iar ţiganii sunt arestaţi ca terorişi arabi.

Starea generală de confuzie şi panică instaurată după plecarea soţilor Ceauşescu, când românii nu mai aveau un inamic concret, a generat accidente tragice cu peste 1000 de morţi. Inspirat dintr-un asemenea accident, filmul debutează cu măcelul a două echipaje blindate ale Ministerului de Interne venite să apere o unitate militară. Tot ceea ce urmează acestei scene este o explicaţie în imagini, sunet şi emoţii a ceea ce s-a întâmplat şi de ce. „E povestea pierderii inocenţei unei generaţii şi a unei revolte populare care a scos la lumină în egală măsură ce avem mai bun şi mai rău în noi. Şi spiritul de solidaritate dar şi egoismul şi răutatea, acumulate în zeci de ani de frustrare” (www.hartiavafialbastra.ro).

Întunericul şi incertitudinea de afară se regăsesc şi în gândurile şi acţiunile oamenilor („somnul raţiunii naşte monştri”). Nimeni nu mai e stăpân pe nimic şi nici măcar pe sine. În haos, percepţia asupra situaţiei generale devine imposibilă şi se sparge în mii de detalii derizorii, de care fiecare se agaţă încercând zadarnic să dezlege enigme, să descopere conspiraţii, să identifice vinovaţii, teroriştii… Un spectacol al absurdului, ridicolului, grotescului, ca într-un roman de Kafka. Şi totul e cu atât mai şocant şi greu de crezut, cu cât pare mai real şi posibil. O tragicomedie care demitizează Revoluţia: noi am tras în noi. Majoritatea personajelor sunt dezumanizate de frică: frica de superiori, frica de moarte, frica de necunoscut, iar moartea nu mai are aici nimic eroic. Singurul erou din peisaj este Costi, al cărui entuziasm patriotic se trage dintr-un bun simţ sincer şi din naivitatea tinereţii lui. De fapt… el e singurul care acţionează în virtutea unui impuls veritabil, restul sunt dominaţi de orgoliile personale, de frici, de speculaţii… E ca un joc electronic jucat de amatori cu gloanţe adevărate.

Atât Hîrtia va fi albastră, cât şi Furia (2002), celălalt lungmetraj semnat de regizorul Radu Muntean, sunt filme puternice, şocante, cu situaţii extreme care aduc la suprafaţă din adâncurile tenebroase ale psihicului uman cele mai neaşteptate reacţii, demonstrând cât de relativ este totul atunci când e vorba de oameni. Hîrtia va fi albastră a obţinut premiul pentru cel mai bun film la EURASIA International Film festival (Antalya 2006), menţiunea specială a juriului şi premiul CICAE la Sarajevo Film Festival 2006 şi Premiul Special al Juriului la Festivalul Filmului Francofon de la Namur 2006 şi s-a aflat în Competiţia oficială şi a Festivalului Internaţional de Film de la Locarno (august 2006).

În concluzie, A fost sau n-a fost?

Muream de curiozitate şi nerăbdare să văd primul lungmetraj al lui Corneliu Porumboiu, o producţie 100% independentă care a cules premii de peste tot pe unde a fost: trofeul Caméra d’Or şi premiul Label Europa Cinema la Cannes 2006; 3 premii la TIFF 2006 pentru Cel mai bun film din competiţie, Cel mai bun film din cadrul Zilelor Filmului Românesc şi Premiul publicului; nominalizare pentru marele premiu la Cottbus Film Festival of Young East European Cinema, nominalizare la European Film Awards pentru cel mai bun scenariu etc. Ce o fi având atât de special acest film de toată lumea îl laudă?, mă tot întrebam. În primul rând, este un film 100% original despre noi, românii, şi despre revoluţia trăită prin televizor, care te ţine suspendat între râs şi plâns de la început până la sfârşit. Simplu, cu o ironie blândă şi caustică deopotrivă, regizorul face când pe bufonul, când pe seriosul, provocându-ne subtil, prin personajele lui, să ne privim în oglindă cu toată sinceritatea.

La 16 ani de la Revoluţie, într-un orăşel liniştit la est de capitală (Vaslui), Jderescu (Teo Corban), patronul unui post TV local încearcă să lămurească dilema: „A fost sau n-a fost Revoluţie la noi în oraş?” Îl ajută cei doi invitaţi ai emisiunii: Pişcoci (Mircea Andreescu), un bătrân pensionar ce mai face pe Moş Crăciun din când în când, şi Mănescu (Ion Sapdaru), un profesor de istorie alcoolic. Împreună, cei trei rememorează ziua în care au ieşit în piaţa centrală a oraşului să strige „Jos Ceauşescu!” Emisiunea e filmată în timp real cu amatorism jalnic de studio provincial. În timp ce Jderescu îl pune la zid pe Mănescu cu întrebări precise despre cum a petrecut el ziua dramatică de 22 decembrie, nea’ Pişcoci face bărcuţe din hârtie pe care o mână răsărită în cadru i le smulge nervos din faţă. Nervozitatea îl cuprinde curând şi pe Mănescu, care e prins cu minciuna de telespectatori şi îşi găseşte alinarea, ca şi colegul de emisiune, în mărunţitul hârtiei de pe masă. Ridicolul scenei devine şi mai savuros cu citatele din Heraclit ale lui Jderescu, care se dă de ceasul morţii şi născoceşte o rezolvare extraordinar de ingenioasă la marea dilemă: dacă s-a ieşit în stradă înainte de orele 12:08, înseamnă că a fost revoluţie, iar dacă s-a ieşit după ora fatidică, atunci nu a fost. Scurt şi la obiect! Intervenţia nostalgică a lui nea’ Pişcoci deturnează niţel cursul discuţiei, simpaticul bătrânel începând să-şi depene amintirile din ziua cu pricina: cearta cu soţia Maria, furatul magnoliilor pentru ea, ca s-o împace, Stan şi Bran, Tom şi Jerry, Ceauşescu şi suta de lei promisă… În cele din urmă, o telespectatoare îi aduce pe cei trei cu picioarele pe pământ anunţându-i că ninge afară.

„Eu atât îmi aduc aminte de Revoluţie… era linişte şi frumos”, spune regizorul prin vocea lui Costel la finalul filmului. Iar felinarele care s-au stins unul după altul, în zorii zilei, se aprind din nou pe înserat încheind istoria acelei zile. Şi dilema este luminată până la urmă tot de felinare, căci aşa cum îşi transmit ele lumina în oraş de la un cartier la celălalt, aşa s-a propagat şi Revoluţia dinspre Bucureşti către provincie (mare înţelept şi nea’ Pişcoci).

În unele locuri am auzit că s-a râs cu lacrimi la acest film. După cum spunea Beckett citat de Lucian Pintilie la premiera filmului în Bucureşti „nimic nu e mai comic decât nefericirea / Il n’y a rien de plus drôle que le malheur”. Am râs şi eu de câteva ori, dar la sfârşit m-a năpădit tristeţea…

Răspunsul la întrebarea din titlu: A fost, că de n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit .

(articol apărut în Sisif, nr. 16)

The full animation is here: http://www.thirteen.org/sites/reel13/blog/watch-sita-sings-the-blues-online/347/

www.orenlavie.com

What can I say… the music of these Cut Copy guys just makes me jump around, especially when I´m supposed to sit and work on the computer. It´s not that extreme like Scissor Sisters or their older brothers Bee Gees, it´s more like a “Koop” feeling, although Koop is definitely more than a feeling… and U just have to agree…

Mando Diao rules

La fel ca în viaţă, mai toate filmele de lungmetraj de azi sunt şi ele condimentate cu cel puţin o scenă de dragoste, ori măcar cu un sărut plasat într-un moment cheie. Din fericire, însă, pentru cinefilul pretenţios ce se declară plictisit de intrigi amoroase previzibile (şi îşi ţine colecţia de soap operas sub pat), sunt încă destui regizori care nu se mulţumesc doar să-şi accesorizeze filmele cu clişee romantice, ci îşi iau răgazul să cerceteze mai de aproape spectrul realţiilor intime, să pună întrebări şi să caute răspunsuri. În Elementarteilchen/Particulele elementare şi Wolke 9/Cloud 9, Oskar Roehler şi, respectiv, Andreas Dresen abordează, fiecare într-un mod aparte, din umbra propriilor cugetări, a experienţei reale şi literare, intimitatea dintre feminin şi masculin.

Particulele elementare (ecranizare după romanul omonim al autorului francez Michel Houellebecq) gravitează în jurul destinelor a doi fraţi vitregi: Michael (Christian Ulmen), biolog eminent, şi Bruno (Moritz Bleibtreu), profesor de literatură şi familist ratat, labil psihic. Copii-victime ai generaţiei flower-power, ei au crescut ca florile pe câmp în timp ce tânăra lor mamă se bucura din plin de propria-i emancipare sexuală. Ca o ironie a soartei, cei doi ajung nişte adulţi frustraţi sexual şi sentimental. Michael este geniul care sacrifică totul în numele setei de cunoaştere (Wissensdrang), îşi reprimă sistematic sentimentele şi pornirile lumeşti, iar eventualele rămăşiţe le ascunde cu talent sub o platoşă facială impenetrabilă. Viaţa lui se consumă lent, liniar între cercetarea reproducerii artificiale a organismelor, „întâlnirile duminicale“ cu fratele Bruno şi pasiunea cam amorţită pentru Annabelle (Franka Potente), singura femeie din viaţa şi patul lui, care l-a iubit constant din adolescenţă.

Bruno este antipodul lui Michael. Pe fondul frustrărilor copilăriei şi adolescenţei lipsite de dragoste maternă, al nefericirii din viaţa de familie şi al monotoniei profesionale, toate acestea având drept cauză freudiană frustrarea sexuală, Bruno cedează psihic. Criza se declanşează în urma tentativei timide şi, evident, nereuşite de a-i face avansuri unei eleve. De aici încolo viaţa lui devine un du-te-vino permanent între clinică şi lumea din afara ei, iar singura constantă rămâne căutarea febrilă a împliniri sexuale şi prin ea a iubirii. „Cine caută, găseşte“, spune o vorbă din popor. Aşa că Bruno o găseşte în cele din urmă pe Christine (Martina Gedeck), într-un context prin care soarta se arată din nou ironică, într-o tabără de ezoterism. Alături de Christine, Bruno experimentează iubirea şi sexul duse la extrem  şi, într-un final, la nebunie.

Deşi acuzat de tente hollywoodiene, filmul îmi aminteşte mai degrabă de atmosfera specifică lui Almodovar, prin faptul că reuşeşte să echilibreze realul cu fantezia, neobişnuitul situaţiilor sau al personajelor cu episoade prozaice şi atitudini clasice, senzaţiile şi impresiile contradictorii produse asupra spectatorului. Scenele cheie îţi rămân în memorie fie prin prim-planuri şi cadre sugestive sau prin replici bine plasate, fie prin contextul ales, atmosfera creată. „Am dreptul să intru acolo“, îşi tot repetă Bruno înaintând atras ca un magnet spre locul în care Christine freamătă de plăcere în braţele unui bărbat oarecare din tabără, într-un mic bazin cu apă aburindă, ascuns după copaci. Ultima secvenţă a filmului este preferata mea: Michael, Annabelle şi Bruno în compania fantomatică a Christinei stau întinşi la soare în şezlonguri pe malul unui lac, iar în fundal curg superbele acorduri din It’s All Over Now, Baby Blue a lui Bob Dylan în interpretarea lui Them. Concluzia scrisă alb pe negru chiar înainte de genericul din final explică, prin prisma teoriei freudiene, analogia din titlu cu particulele elementare din fizică: „About 45 years later scientific world found out that there is an elementary connection between striving for monopolys, dominance and concequential conflicts like wars and sexual agression“.

Iubirea şi sexul sunt elemente centrale şi în ultimul film al lui Andreas Dresen, Wolke 9/Cloud 9, distins la Cannes anul acesta cu premiul „Un Certain Regard“. Subiectul tratat – pasiunea răscolitoare trăită la vârsta a treia – este surprinzător, căci nu poate fi numit şocant, iar naturaleţea, realismul şi sinceritatea personajelor şi a lumii lor fac din acest film o experienţă cinematografică cu totul deosebită.

Inge (Ursula Werner) are 60 de ani, este croitoreasă casnică şi, de 30 de ani, este căsătorită cu Werner (Horst Rehberg). Au împreună o fiică şi nepoţi. Într-o zi, Inge bate la uşa unui client, Karl (Horst Westphal), să îi returneze pantalonii pe care tocmai i-a terminat de cusut. Atracţia pluteşte în aer, iar cei doi se lasă prinşi în mrejele ei înainte să-şi poată face loc raţiunea. Aşa începe povestea lor de dragoste, hrănită pe parcursul filmului cu clipe de extaz trăite împreună, umbrită de îndoieli şi remuşcări, iar, în cele din urmă, de despărţirea inevitabilă şi tragică a Ingăi de soţul ei.

Filmul este o declaraţie emoţionantă a dreptului fiecăruia la dragoste, indiferent de vârstă şi de statutul social, civil, explorând îndeaproape un teren până acum neglijat în cinematografie, acela al sexualităţii la o vârstă înaintată. Cum remarca însuşi regizorul la premiera filmului de la Drezda, în cadrul cinematografului de vară de pe malul Elbei, probabil că fiecare dintre noi ne-am întrebat cândva dacă părinţii sau bunicii noştri se mai iubesc, dacă mai fac sex, dacă s-au înşelat vreodată unul pe celălalt. Suntem obişnuiţi să privim lucrurile din perspectiva noastră mai tânără şi uneori ne vine greu doar să ne închipuim că s-ar putea petrece asemenea lucruri între oameni trecuţi de a doua tinereţe. Ei bine, filmul ne permite să aruncăm o privire în dormitorul oamenilor mai în vârstă, să îi privim goi, oneşti, vulnerabili, capabili să se iubească cu o infinită tandreţe, să râdă cu poftă de neputinţele vârstei. Povestea Ingăi şi a lui Karl ne dovedeşte că iubirea poate schimba prin intensitatea ei cursul vieţii chiar şi pe ultimele sute de metri. E drept însă că şi riscurile pe care o poveste de dragoste le aduce cu sine pot fi mult mai periculoase la o asemenea vârstă. După 30 de ani de căsnicie, în care echilibrul existenţial al fiecăruia dintre soţi este susţinut prin obişnuinţa vieţii împreună şi de o oarecare dependenţa faţă de celălalt, despărţirea poate fi fatală pentru cel părăsit.

Frumos şi delicat în acest film este, dincolo de povestea în sine, universul personajelor, o lume uşor bizară în care fericirea stă în lucruri mărunte: Inge e pasionată de muzică şi frecventează un cor de doamne, lui Werner îi place să fumeze stând în cadă şi e în stare să asculte ore întregi şuieratul trenurilor la pick-up-ul de pe vremea RDG-ului, iar o dată pe săptămână amândoi se urcă în tren fără să aibă vreo destinaţie, din simpla plăcere de a privi peisajele curgând prin faţa ochilor („peisajele se văd oricum mai frumos din tren decât pe autostradă“, remarcă Inge). Multe asemenea scene sunt duioase şi comice în acelaşi timp, de un umor sincer şi inocent, la fel ca în lumea copiilor.

Ambele filme sunt, în cele din urmă, drame umane cu un farmec al lor uşor trist, care îţi lasă un gust dulce-amar, ca atunci când, pe stradă, eşti martorul involuntar, al unei scene neobişnuite, tragicomice, din viaţa altcuiva.

***

Elementarteilchen/Particulele elementare (Germania, 2006, 105 min), regia: Oskar Roehler. Cu: Moritz Bleibtreu, Christian Ulmen, Martina Gedeck, Franka Potente, Nina Hoss, Uwe Ochsenknecht. Scenariul: Michel Houellebecq (romanul), Oskar Roehler. http://www.elementarteilchen.film.de/

Distincţii: „Ursul de Argint“ pentru Cel Mai Bun Actor: Moritz Bleibtreu (Bruno), 2006. Nominalizare la „Ursul de Aur“ pentru Oskar Roehler, 2006.

Wolke 9/Cloud 9 (Germania, 2008, 98 min), regia: Andreas Dresen. Cu: Ursula Werner, Horst Rehberg, Horst Westphal, Steffi Kühnert. http://www.wolke9.de/

Distincţii: „Un Certain Regard“, Cannes, 2008.

(publicat in sisif.ro, nr. 23)