Cugetări de alegător…

•Noiembrie 22, 2009 • Lasă un comentariu

Urmează să merg la vot… aşa, mai pe seară. Dar şi acum, în ultimul ceas, încă mai stau şi mă întreb ca cetăţeanul turmentat al lui Caragiale: „Eu cu cine votez?”. (Şi nici măcar nu m-am îmbătat aseară la petrecerea caragialească din Aethernativ.) Mă consolează oarecum gândul că nu sunt singura cu dileme de „cetăţean turmentat”, din câte am putut observa şi pe net.

Şi totuşi… Dilema mea nu este cu cine să votez dintre actualii candidaţi, ci de ce nu avem niciun candidat NORMAL, adică decent, realist, responsabil, cinstit şi interesat de ce se întâmplă cu Românica. Oare cer prea mult? Chiar nu există asemenea oameni în ţara asta? Sau chiar toţi politicienii au orbul găinii şi nu văd că nu tot românul e prost, idiot şi adormit în somnul cel de moarte? Bun, nu tot românul are acces la internet (mai ales în zonele rurale), nu tot românul e şcolit şi se plimbă prin străinătate să se deschidă la minte, dar oricine, chiar şi acolo în „Cucuieţii din Deal”, îşi dă seama pe pielea lui, în viaţa de zi cu zi, dacă îi merge bine sau nu. Şi criza asta a deşteptat pe mulţi, că doar nu poţi să tot dormi când vezi că nu mai ai pe ce…

Pe paginile web ale candidaţilor găseşti comentarii pertinente şi chiar mai informate la măsurile propuse de candidaţi. DAR… nici un reply la aceste comentarii. Un dialog direct cu oamenii ar fi mult mai interesant şi credibil decât toate promisiunile şi acuzaţiile reciproce dintre candidaţi la un loc. Dar nu, ei trăiesc într-un turn de fildeş, departe de lumea dezlănţuită. Comunicarea, domnilor, unde este comunicarea?!

„Indiferenţa e cea mai grea”, după cum zice şi cântecul. Pentru că n-ai cum să fii responsabil pentru o ţară, să schimbi ceva, să faci ceva mai bine, dacă chiar nu-ţi pasă de ea şi de oamenii ei. Şi asta e valabil inclusiv pentru fiecare dintre noi. Sincer, nu ştiu câţi români ne simţim cu adevărat responsabili pentru ceea ce facem, suntem, spunem, etc. E drept că simţul responsabilităţii, respectul faţă de noi înşine şi faţă de aproapele nostru nu se educă chiar aşa de azi pe mâine, mai ales când ai o istorie comunistă în spate. Dar nimic nu este imposibil şi niciodată nu e prea târziu, ca să argumentez aşa cu un clişeu convingător.

Sună frumos „noi vrem respect!”, dar şi respectul se câştigă. În sensul ăsta, chiar mă bucură să observ tot mai multe iniţiative bune, pozitive, îndrăzneţe din partea societăţii civile (campanii ecologice, sociale, dar şi evenimente cultural-artistice ancorate în realitatea prezentului). Asemenea acţiuni, dar şi iniţiativele individuale ale unora dintre noi, gesturile de bun simţ de fiecare zi spun că am început să ne simţim responsabili pentru ceea ce se întâmplă în jurul nostru şi că suntem încrezători că putem schimba ceva.

În concluzie… nu cred, sincer, că mai putem fi ignoraţi şi duşi cu zăhărelul atât de uşor de o mână de oameni rupţi de realitate. Ne datorează măcar un minim de respect dându-şi silinţa să mintă mai rafinat, mai credibil…

 

 

 

A fost sau n-a fost… hârtia albastră… la sfârşitul lumii? De 3 x Revoluţie

•Aprilie 24, 2009 • 1 comentariu

Trei filme româneşti proaspăt lansate: A fost sau n-a fost?, Hîrtia va fi albastră, Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii. Trei regizori tineri talentaţi: Corneliu Porumboiu, Radu Muntean, Cătălin Mitulescu. Un singur subiect ce se dovedeşte inepuizabil: revoluţia română din 1989. Nici urmă de patetism à la Nicolaescu, în schimb se jonglează cu tragedia, comicul şi drama… Sunt filme pline de onestitate, ce vorbesc despre şi pentru noi, tinerii care, majoritatea, nu am simţit pe pielea noastră focurile revoluţiei şi o privim, poate, cu mai multă detaşare. Sunt filme care epuizează stocul de griuri ale realităţii româneşti: gri-absurd, gri-dilematic, griul-de-dinainte, griul-de-după, griul mentalităţii… După Revoluţie culorile au început să se schimbe, iar noi am început să ne colorăm amintirile alb-negru cu carioca, ca pe vremea bunicilor…

„Ţara noastră-i ţara noastră, dulce patrie albastră… „- Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii

Primul lucru care mi-a atras atenţia asupra filmului lui Cătălin Mitulescu a fost vocea simpatică de copil care-i făcea reclamă într-un spot radiofonic. Mai apoi, pe aceeaşi frecvenţă, l-am prins şi pe regizor explicând simplu cum şi-a adunat nostalgiile româneşti pe peliculă. Şi pentru că este al doilea film românesc „despre” Revoluţie care s-a remarcat anul acesta la Cannes, mi-am zis că e musai să-l văz. Zis şi făcut!

Filmul reconstituie atmosfera anilor ’88-’89 şi căderea Comunismului din perspectiva celor mai tineri membri ai unei familii simple dintr-un cartier mărginaş al Bucureştiului: mezinul Lalalilu (Timotei Duma) de 8 anişori şi adolescenta de 17 ani Eva (Dorotheea Petre). Cei doi se încăpăţânează să-şi păstreze vii culorile vârstei când totul în jur e de un gri absurd, lipsit de speranţă. Eva trăieşte primii fiori ai dragostei în două relaţii diametral opuse: cu Alexandru, aka Vomică, fiul securistului Ceauşică, şi cu Andrei, fiu de disident. Pasiunea fetei pentru primul e potolită brusc de incidentul doborârii de către Vomică al bustului lui Ceauşescu în cabinetul de istorie al liceului. Băiatul e scos basma curată de tatăl cu pile, iar Eva, refuzând să-l toarne, e ostracizată la o şcoală profesională. Aici apare în peisaj Andrei, care îi câştigă încrederea şi o atrage în planul lui de evadare prin traversarea Dunării înot. Până la urmă va pleca singur. Oarecum în umbra acestor episoade secţionate pe alocuri de secvenţe din existenţa microcosmosului de la periferia capitalei, Lalaliu pune la cale împreună cu prietenii Tarzan şi Silvică (cei trei muschetari…) un plan „diabolic”: exterminarea lui Ceauşescu cu praştia. Copilul e pornit rău împotriva „zmeului” dictator şi nu pentru că ar înţelege el mare lucru din politica vremii, ci mai degrabă pentru că vede cum o îndepărtează de lângă el pe sora Eva, la care ţine ca la ochii din cap. El născoceşte o poezie patriotică foarte apreciată care avea să-l aducă în faţa conducătorului preaiubit, oferindu-i astfel şansa să treacă la atac (ingenios, nu?). Scena de la televizor în care Ceauşescu se retrage de la balcon după ce copilul trage cu praştia e colosală, păcat că nu e pusă în valoare suficient. Oricum, senzaţia mea e că potenţialul micului actor şi chiar al personajului lui nu a fost exploatat la maxim în film. Poate data viitoare…

În mod cert, coerenţa şi verosimilul nu sunt punctele tari ale acestui film, dar poate că nici nu trebuie să fie. „Filmul se bazează pe amintirile mele, pe nostalgia mea. Am făcut acest film pentru că mi-era dor de grădiniţă, de liceu, de România. (…) Încerc să transmit emoţia acelor vremuri şi să redau spectatorilor din întreaga lume o imagine a ceea ce poartă cu ei miile de emigranţi tineri români, în încercarea lor de a-şi găsi un rost departe de ţară”, mărturiseşte regizorul. Şi, într-adevăr, nostalgia respiră din fiecare personaj în care ne recunoaştem propriile gânduri, suferinţe şi vise, dar şi din detaliile scenografice ce construiesc o atmosferă specifică epocii, nuanţată în clarobscururi sugestive. În întuneric oamenii se simt singuri, nu îndrăznesc să aibă încredere în nimeni decât în ei înşişi, şi caută lumina cu disperare, ca fluturii de noapte. Pe vremea aceea, unii o căutau afară, departe, pe malul celălalt al Dunării, alţii înăuntru, agăţându-se de iubirea pentru cei dragi. Revoluţia a adus soarele în cartierul lui Lalaliu, singurătatea s-a evaporat sub căldura lui şi lucrurile au început să intre în normalitate…

Propunerea României pentru Oscarurile de anul viitor, Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii, a avut premiera anul acesta la Cannes, unde interpretarea Dorotheei Petre (Eva) a fost apreciată cu un premiu al secţiunii Un certain regard. Tânărul regizor Cătălin Mitulescu, decorat de preşedintele României cu Ordinul naţional pentru Merit în grad de Cavaler, a mai câştigat un trofeu la Cannes în 2004, când a luat „Palme D’Or” pentru „Cel mai bun scurtmetraj” cu filmul Trafic. Proiectul de lungmetraj Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii a primit anul trecut premiul Sundance/NHK International Filmmakers pentru cel mai bun proiect european la Festivalul de film Sundance, Park City, 2005. Iar acum, recent, în octombrie 2006, filmul a câştigat Premiul Tineretului la secţiunea Punto de Encuentro/Punct de Întâlnire a celei de-a 51-a ediţii a Festivalului de la Valladolid (Spania).

Tragicomedia din decembrie ’89 – Hîrtia va fi albastră

Revenind în miezul evenimentelor din decembrie ’89, filmul lui Radu Muntean ne aruncă direct pe străzile Bucureştiului în zilele de 22 şi 23, când plutonul de intervenţie motorizat condus de locotenentul Neagu (Adi Caraulean) patrula prin cartierele mărginaşe. Staţia radio funcţionează intermitent şi îngreunează comunicarea cu celealte unităţi, iar posturile de radio şi TV emit informaţii vagi despre nişte terorişti care atacă televiziunea. Într-un impuls patriotic, Costi (Paul Ipate), unul dintre cei doi soldaţi în termen ai plutonului, încalcă ordinul superiorului şi fuge să apere Televiziunea. De aici, căutarea dezertorului devine pretext pentru o radiografie a haosului şi nebuniei acelei nopţi, în care ordinele le dau actorii şi poeţii prin intermediul televizorului, populaţia este chemată să lupte împotriva asediatorilor invizibili ai televiziunii, unităţile armate sunt induse în eroare de consemne confunze, civilii primesc arme pe bază de buletin, iar ţiganii sunt arestaţi ca terorişi arabi.

Starea generală de confuzie şi panică instaurată după plecarea soţilor Ceauşescu, când românii nu mai aveau un inamic concret, a generat accidente tragice cu peste 1000 de morţi. Inspirat dintr-un asemenea accident, filmul debutează cu măcelul a două echipaje blindate ale Ministerului de Interne venite să apere o unitate militară. Tot ceea ce urmează acestei scene este o explicaţie în imagini, sunet şi emoţii a ceea ce s-a întâmplat şi de ce. „E povestea pierderii inocenţei unei generaţii şi a unei revolte populare care a scos la lumină în egală măsură ce avem mai bun şi mai rău în noi. Şi spiritul de solidaritate dar şi egoismul şi răutatea, acumulate în zeci de ani de frustrare” (www.hartiavafialbastra.ro).

Întunericul şi incertitudinea de afară se regăsesc şi în gândurile şi acţiunile oamenilor („somnul raţiunii naşte monştri”). Nimeni nu mai e stăpân pe nimic şi nici măcar pe sine. În haos, percepţia asupra situaţiei generale devine imposibilă şi se sparge în mii de detalii derizorii, de care fiecare se agaţă încercând zadarnic să dezlege enigme, să descopere conspiraţii, să identifice vinovaţii, teroriştii… Un spectacol al absurdului, ridicolului, grotescului, ca într-un roman de Kafka. Şi totul e cu atât mai şocant şi greu de crezut, cu cât pare mai real şi posibil. O tragicomedie care demitizează Revoluţia: noi am tras în noi. Majoritatea personajelor sunt dezumanizate de frică: frica de superiori, frica de moarte, frica de necunoscut, iar moartea nu mai are aici nimic eroic. Singurul erou din peisaj este Costi, al cărui entuziasm patriotic se trage dintr-un bun simţ sincer şi din naivitatea tinereţii lui. De fapt… el e singurul care acţionează în virtutea unui impuls veritabil, restul sunt dominaţi de orgoliile personale, de frici, de speculaţii… E ca un joc electronic jucat de amatori cu gloanţe adevărate.

Atât Hîrtia va fi albastră, cât şi Furia (2002), celălalt lungmetraj semnat de regizorul Radu Muntean, sunt filme puternice, şocante, cu situaţii extreme care aduc la suprafaţă din adâncurile tenebroase ale psihicului uman cele mai neaşteptate reacţii, demonstrând cât de relativ este totul atunci când e vorba de oameni. Hîrtia va fi albastră a obţinut premiul pentru cel mai bun film la EURASIA International Film festival (Antalya 2006), menţiunea specială a juriului şi premiul CICAE la Sarajevo Film Festival 2006 şi Premiul Special al Juriului la Festivalul Filmului Francofon de la Namur 2006 şi s-a aflat în Competiţia oficială şi a Festivalului Internaţional de Film de la Locarno (august 2006).

În concluzie, A fost sau n-a fost?

Muream de curiozitate şi nerăbdare să văd primul lungmetraj al lui Corneliu Porumboiu, o producţie 100% independentă care a cules premii de peste tot pe unde a fost: trofeul Caméra d’Or şi premiul Label Europa Cinema la Cannes 2006; 3 premii la TIFF 2006 pentru Cel mai bun film din competiţie, Cel mai bun film din cadrul Zilelor Filmului Românesc şi Premiul publicului; nominalizare pentru marele premiu la Cottbus Film Festival of Young East European Cinema, nominalizare la European Film Awards pentru cel mai bun scenariu etc. Ce o fi având atât de special acest film de toată lumea îl laudă?, mă tot întrebam. În primul rând, este un film 100% original despre noi, românii, şi despre revoluţia trăită prin televizor, care te ţine suspendat între râs şi plâns de la început până la sfârşit. Simplu, cu o ironie blândă şi caustică deopotrivă, regizorul face când pe bufonul, când pe seriosul, provocându-ne subtil, prin personajele lui, să ne privim în oglindă cu toată sinceritatea.

La 16 ani de la Revoluţie, într-un orăşel liniştit la est de capitală (Vaslui), Jderescu (Teo Corban), patronul unui post TV local încearcă să lămurească dilema: „A fost sau n-a fost Revoluţie la noi în oraş?” Îl ajută cei doi invitaţi ai emisiunii: Pişcoci (Mircea Andreescu), un bătrân pensionar ce mai face pe Moş Crăciun din când în când, şi Mănescu (Ion Sapdaru), un profesor de istorie alcoolic. Împreună, cei trei rememorează ziua în care au ieşit în piaţa centrală a oraşului să strige „Jos Ceauşescu!” Emisiunea e filmată în timp real cu amatorism jalnic de studio provincial. În timp ce Jderescu îl pune la zid pe Mănescu cu întrebări precise despre cum a petrecut el ziua dramatică de 22 decembrie, nea’ Pişcoci face bărcuţe din hârtie pe care o mână răsărită în cadru i le smulge nervos din faţă. Nervozitatea îl cuprinde curând şi pe Mănescu, care e prins cu minciuna de telespectatori şi îşi găseşte alinarea, ca şi colegul de emisiune, în mărunţitul hârtiei de pe masă. Ridicolul scenei devine şi mai savuros cu citatele din Heraclit ale lui Jderescu, care se dă de ceasul morţii şi născoceşte o rezolvare extraordinar de ingenioasă la marea dilemă: dacă s-a ieşit în stradă înainte de orele 12:08, înseamnă că a fost revoluţie, iar dacă s-a ieşit după ora fatidică, atunci nu a fost. Scurt şi la obiect! Intervenţia nostalgică a lui nea’ Pişcoci deturnează niţel cursul discuţiei, simpaticul bătrânel începând să-şi depene amintirile din ziua cu pricina: cearta cu soţia Maria, furatul magnoliilor pentru ea, ca s-o împace, Stan şi Bran, Tom şi Jerry, Ceauşescu şi suta de lei promisă… În cele din urmă, o telespectatoare îi aduce pe cei trei cu picioarele pe pământ anunţându-i că ninge afară.

„Eu atât îmi aduc aminte de Revoluţie… era linişte şi frumos”, spune regizorul prin vocea lui Costel la finalul filmului. Iar felinarele care s-au stins unul după altul, în zorii zilei, se aprind din nou pe înserat încheind istoria acelei zile. Şi dilema este luminată până la urmă tot de felinare, căci aşa cum îşi transmit ele lumina în oraş de la un cartier la celălalt, aşa s-a propagat şi Revoluţia dinspre Bucureşti către provincie (mare înţelept şi nea’ Pişcoci).

În unele locuri am auzit că s-a râs cu lacrimi la acest film. După cum spunea Beckett citat de Lucian Pintilie la premiera filmului în Bucureşti „nimic nu e mai comic decât nefericirea / Il n’y a rien de plus drôle que le malheur”. Am râs şi eu de câteva ori, dar la sfârşit m-a năpădit tristeţea…

Răspunsul la întrebarea din titlu: A fost, că de n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit ;-).

(articol apărut în Sisif, nr. 16)

Dogville: aşa sunt oamenii, nişte animale…

•Martie 24, 2009 • Lasă un comentariu

Dogville este un orăşel american pierdut în Munţii Stâncoşi, o comunitate restrânsă de oameni simpli trăind în vremurile grele ale marii crize economice din anii ’30. Casele lor nu au acoperiş, nici pereţi, iar „interioarele“ precare şi decorul sumar al aşezării „îmbracă“ ici-colo o lume redusă spaţial la o schiţă albă pe o imensă scenă neagră. Jocul de lumini şi umbre, singurul reper temporal, şterge culorile peisajului provincial, astfel că atenţia e focalizată în mod firesc pe locuitori, pe viaţa lor, pe sunetele ei şi pe modul cum evoluează ea din momentul apariţiei răvăşite a lui Grace (Nicole Kidman). Vânată de o bandă de gangsteri, frumoasa cu haină de blană caută cu disperare un refugiu şi-l găseşte în sânul comunităţii dogville-ene cu ajutorul
lui Tom (Paul Bettany), un „Don Quijote“ vrăjit pe loc de misterul şi frumuseţea fugarei. Dar cum nimic nu e gratis pe lumea asta, şi mai ales în vremuri de restrişte, Grace trebuie să întoarcă ajutorul dat, prestând diverse munci în fiecare gospodărie din Dogville.

Aşa începe povestea lui Grace în orăşelul din munţi, povestea unei outsidere,
a unei imigrante, într-o lume aparent paşnică şi primitoare, care însă ajunge să-i exploateze din plin condiţia de fugară şi slăbiciunile firii ei pacifiste şi altruiste, devorându-i în cele din urmă încrederea în valorile umane. Siluită, înjosită, umilită, Grace este cea care în final deţine puterea de a decide soarta locuitorilor din Dogville, iar alegerea ei este consecinţa firească a tratamentului primit: „what goes around, comes around“ sau, pe româneşte, „după faptă, şi răsplată“, nu-i aşa?

Dogville mă duce cu gândul la pildele biblice sau poveştile populare cu Sfântul
Petru şi Dumnezeu, care coboară pe Pământ deghizaţi în drumeţi osteniţi şi pun virtuţile oamenilor la încercare, ca să vadă dacă îşi merită soarta sau nu. Dacă ne gândim la societatea americană şi la problemele ei actuale, filmul lui Lars von Trier pare să spună cu sarcasm: „dragilor, voi v-aţi făcut-o cu mâna voastră“. Dogville este într-adevăr primul capitol al unei trilogii critice la adresa Americii, numite USA – tărâmul tuturor posibilităţilor. Dar dincolo de această latură „antiamericană“, filmul radiografiază natura umană în general. Cu toţii ne regăsim în tipologiile dogville-ne şi chiar von Trier mărturiseşte descendenţa personajelor Grace şi Tom din el însuşi (www.dogville.dk). Pur şi simplu aşa este natura umană: ipocrită, egoistă, crudă şi chiar animalică. Nu degeaba se spune că „suferi ca un câine“ sau că eşti „rău ca un câine“ (deşi câinii se dovedesc de multe ori mult mai oameni decât înşişi oamenii).

Ceea ce eu găsesc absolut genial la acest film este faptul că, deşi pare mai degrabă teatru filmat, reuşeşte să-ţi înlăture prejudecăţile iniţiale de spectator intrigat de lipsa caselor şi a unei perspective vizuale definite şi te absoarbe total în mrejele acţiunii. Este clar meritul talentatului regizor danez, dar şi al jocului actoricesc de excepţie al unor nume ca Nicole Kidman, Paul Bettany, Lauren Bacall, Stellan Skarsgård and James Caan, printre alţii. Apoi mai este şi vocea calmă a naratorului John Hurt, care condimentează istorisirea cu ironie şi sarcasm soft. În
ultimele cinci minute filmul reuşeşte să te surprindă din nou şi îţi arate în poze îngălbenite de timp o Americă gri, meschină, „câinească“. Privind feţele acestea, îţi vine să te miri ce bine „seamănă“ cu locuitorii din Dogville şi parcă îl vezi pe von Trier zâmbind pe sub mustaţă: „voi credeaţi că e o glumă?!“

Sunt încă multe de spus despre un asemenea film. Cei care l-aţi văzut aveţi cu
siguranţă impresiile voastre şi aş fi încântată să le cunosc. Cei care nu l-aţi văzut, poate că v-am trezit puţin curiozitatea. Eu, cel puţin, abia aştept să văd continuarea în Manderlay. Pe curând…

(articol apărut în Sisif, nr. 14)

Sita Sings the Blues

•Martie 21, 2009 • Lasă un comentariu

The full animation is here: http://www.thirteen.org/sites/reel13/blog/watch-sita-sings-the-blues-online/347/

Pur si simplu superb…

•Martie 19, 2009 • Lasă un comentariu

Mulţumesc Julie!!! Cântecelul ăsta mi-a înveselit ziua.

www.orenlavie.com

Sunday music… la la la

•Martie 5, 2009 • Lasă un comentariu

What can I say… the music of these Cut Copy guys just makes me jump around, especially when I´m supposed to sit and work on the computer. It´s not that extreme like Scissor Sisters or their older brothers Bee Gees, it´s more like a „Koop” feeling, although Koop is definitely more than a feeling… and U just have to agree… 😉

Dance Dance Dance … with Mando Diao

•Februarie 21, 2009 • Lasă un comentariu

Mando Diao rules 😉