Sunday music… la la la

What can I say… the music of these Cut Copy guys just makes me jump around, especially when I´m supposed to sit and work on the computer. It´s not that extreme like Scissor Sisters or their older brothers Bee Gees, it´s more like a „Koop” feeling, although Koop is definitely more than a feeling… and U just have to agree… 😉

Dance Dance Dance … with Mando Diao

Mando Diao rules 😉

Camera Obscura

E o trupă scoţiană de indie-pop. Solista are un nume interesant, Tracyanne, şi o voce clară, candidă, care te unge la suflet. I-am descoperit prin melodia Teenager pe un CD cu muzică alternativă primit de la un amic. Îmi plac piesele lor pentru că sunt simple, melodice şi mă binedispun. Sunt absolut perfecte pentru relaxarea într-un şezlong comod pe malul mării. Deşi ritmul suav din Teenager se potriveste perfect cu briza mării, cei care au realizat videoclipul melodiei au fost clar de altă părere. Aşa că m-am oprit într-un final la o altă melodie, mai dinamică, cu un videoclip pe măsură: If Looks Could Kill.

About real living in Good Will Hunting

Sean: You’re just a kid, you don’t have the faintest idea what you’re talkin’ about.
Will: Why thank you.
Sean: It’s all right. You’ve never been out of Boston.
Will: Nope.
Sean: So if I asked you about art, you’d probably give me the skinny on every art book ever written. Michelangelo, you know a lot about him. Life’s work, political aspirations, him and the pope, sexual orientations, the whole works, right? But I’ll bet you can’t tell me what it smells like in the Sistine Chapel. You’ve never actually stood there and looked up at that beautiful ceiling; seen that. If I ask you about women, you’d probably give me a syllabus about your personal favorites. You may have even been laid a few times. But you can’t tell me what it feels like to wake up next to a woman and feel truly happy. You’re a tough kid. And I’d ask you about war, you’d probably throw Shakespeare at me, right, „once more unto the breach dear friends.” But you’ve never been near one. You’ve never held your best friend’s head in your lap, watch him gasp his last breath looking to you for help. I’d ask you about love, you’d probably quote me a sonnet. But you’ve never looked at a woman and been totally vulnerable. Known someone that could level you with her eyes, feeling like God put an angel on earth just for you. Who could rescue you from the depths of hell. And you wouldn’t know what it’s like to be her angel, to have that love for her, be there forever, through anything, through cancer. And you wouldn’t know about sleeping sitting up in the hospital room for two months, holding her hand, because the doctors could see in your eyes, that the terms „visiting hours” don’t apply to you. You don’t know about real loss, ‘cause it only occurs when you’ve loved something more than you love yourself. And I doubt you’ve ever dared to love anybody that much. And look at you… I don’t see an intelligent, confident man… I see a cocky, scared shitless kid. But you’re a genius Will. No one denies that. No one could possibly understand the depths of you. But you presume to know everything about me because you saw a painting of mine, and you ripped my fucking life apart. You’re an orphan right?
[Will nods]
Sean: You think I know the first thing about how hard your life has been, how you feel, who you are, because I read Oliver Twist? Does that encapsulate you? Personally… I don’t give a shit about all that, because you know what, I can’t learn anything from you, I can’t read in some fuckin’ book. Unless you want to talk about you, who you are. Then I’m fascinated. I’m in. But you don’t want to do that do you sport? You’re terrified of what you might say. Your move, chief.

---

Sean: Do you have a soul mate?
Will: Define that.
Sean: Someone you can relate to, someone who opens things up for you.
Will: Sure, I got plenty.
Sean: Well, name them.
Will: Shakespeare, Nietzsche, Frost, O’Conner…
Sean: Well that’s great. They’re all dead.
Will: Not to me, they’re not.
Sean: You can’t have a lot of dialogue with them.
Will: Not without a heater and some serious smelling salts.

Puţin mov…

Iubirea, sub toate formele ei, este o prezenţă constantă în cotidian, în virtual, în vis, în aer… Este una din cele mai puternice cauze ale fericirii, suferinţelor, frustrărilor, angoaselor sau nebuniilor noastre. Nevoia de iubire este proclamată de toată lumea ca fiind una din nevoile fundamentale umane. Cu toţii, indiferent de vârstă, culoare, naţionalitate etc., ne dorim să fim iubiţi, chiar dacă de multe ori orgoliul, teama de ridicol, snobismul sau o doză prea mare de cinism ne împiedică să recunoaştem acest lucru.

La fel ca în viaţă, mai toate filmele de lungmetraj de azi sunt şi ele condimentate cu cel puţin o scenă de dragoste, ori măcar cu un sărut plasat într-un moment cheie. Din fericire, însă, pentru cinefilul pretenţios ce se declară plictisit de intrigi amoroase previzibile (şi îşi ţine colecţia de soap operas sub pat), sunt încă destui regizori care nu se mulţumesc doar să-şi accesorizeze filmele cu clişee romantice, ci îşi iau răgazul să cerceteze mai de aproape spectrul realţiilor intime, să pună întrebări şi să caute răspunsuri. În Elementarteilchen/Particulele elementare şi Wolke 9/Cloud 9, Oskar Roehler şi, respectiv, Andreas Dresen abordează, fiecare într-un mod aparte, din umbra propriilor cugetări, a experienţei reale şi literare, intimitatea dintre feminin şi masculin.

Particulele elementare (ecranizare după romanul omonim al autorului francez Michel Houellebecq) gravitează în jurul destinelor a doi fraţi vitregi: Michael (Christian Ulmen), biolog eminent, şi Bruno (Moritz Bleibtreu), profesor de literatură şi familist ratat, labil psihic. Copii-victime ai generaţiei flower-power, ei au crescut ca florile pe câmp în timp ce tânăra lor mamă se bucura din plin de propria-i emancipare sexuală. Ca o ironie a soartei, cei doi ajung nişte adulţi frustraţi sexual şi sentimental. Michael este geniul care sacrifică totul în numele setei de cunoaştere (Wissensdrang), îşi reprimă sistematic sentimentele şi pornirile lumeşti, iar eventualele rămăşiţe le ascunde cu talent sub o platoşă facială impenetrabilă. Viaţa lui se consumă lent, liniar între cercetarea reproducerii artificiale a organismelor, „întâlnirile duminicale“ cu fratele Bruno şi pasiunea cam amorţită pentru Annabelle (Franka Potente), singura femeie din viaţa şi patul lui, care l-a iubit constant din adolescenţă.

Bruno este antipodul lui Michael. Pe fondul frustrărilor copilăriei şi adolescenţei lipsite de dragoste maternă, al nefericirii din viaţa de familie şi al monotoniei profesionale, toate acestea având drept cauză freudiană frustrarea sexuală, Bruno cedează psihic. Criza se declanşează în urma tentativei timide şi, evident, nereuşite de a-i face avansuri unei eleve. De aici încolo viaţa lui devine un du-te-vino permanent între clinică şi lumea din afara ei, iar singura constantă rămâne căutarea febrilă a împliniri sexuale şi prin ea a iubirii. „Cine caută, găseşte“, spune o vorbă din popor. Aşa că Bruno o găseşte în cele din urmă pe Christine (Martina Gedeck), într-un context prin care soarta se arată din nou ironică, într-o tabără de ezoterism. Alături de Christine, Bruno experimentează iubirea şi sexul duse la extrem  şi, într-un final, la nebunie.

Deşi acuzat de tente hollywoodiene, filmul îmi aminteşte mai degrabă de atmosfera specifică lui Almodovar, prin faptul că reuşeşte să echilibreze realul cu fantezia, neobişnuitul situaţiilor sau al personajelor cu episoade prozaice şi atitudini clasice, senzaţiile şi impresiile contradictorii produse asupra spectatorului. Scenele cheie îţi rămân în memorie fie prin prim-planuri şi cadre sugestive sau prin replici bine plasate, fie prin contextul ales, atmosfera creată. „Am dreptul să intru acolo“, îşi tot repetă Bruno înaintând atras ca un magnet spre locul în care Christine freamătă de plăcere în braţele unui bărbat oarecare din tabără, într-un mic bazin cu apă aburindă, ascuns după copaci. Ultima secvenţă a filmului este preferata mea: Michael, Annabelle şi Bruno în compania fantomatică a Christinei stau întinşi la soare în şezlonguri pe malul unui lac, iar în fundal curg superbele acorduri din It’s All Over Now, Baby Blue a lui Bob Dylan în interpretarea lui Them. Concluzia scrisă alb pe negru chiar înainte de genericul din final explică, prin prisma teoriei freudiene, analogia din titlu cu particulele elementare din fizică: „About 45 years later scientific world found out that there is an elementary connection between striving for monopolys, dominance and concequential conflicts like wars and sexual agression“.

Iubirea şi sexul sunt elemente centrale şi în ultimul film al lui Andreas Dresen, Wolke 9/Cloud 9, distins la Cannes anul acesta cu premiul „Un Certain Regard“. Subiectul tratat – pasiunea răscolitoare trăită la vârsta a treia – este surprinzător, căci nu poate fi numit şocant, iar naturaleţea, realismul şi sinceritatea personajelor şi a lumii lor fac din acest film o experienţă cinematografică cu totul deosebită.

Inge (Ursula Werner) are 60 de ani, este croitoreasă casnică şi, de 30 de ani, este căsătorită cu Werner (Horst Rehberg). Au împreună o fiică şi nepoţi. Într-o zi, Inge bate la uşa unui client, Karl (Horst Westphal), să îi returneze pantalonii pe care tocmai i-a terminat de cusut. Atracţia pluteşte în aer, iar cei doi se lasă prinşi în mrejele ei înainte să-şi poată face loc raţiunea. Aşa începe povestea lor de dragoste, hrănită pe parcursul filmului cu clipe de extaz trăite împreună, umbrită de îndoieli şi remuşcări, iar, în cele din urmă, de despărţirea inevitabilă şi tragică a Ingăi de soţul ei.

Filmul este o declaraţie emoţionantă a dreptului fiecăruia la dragoste, indiferent de vârstă şi de statutul social, civil, explorând îndeaproape un teren până acum neglijat în cinematografie, acela al sexualităţii la o vârstă înaintată. Cum remarca însuşi regizorul la premiera filmului de la Drezda, în cadrul cinematografului de vară de pe malul Elbei, probabil că fiecare dintre noi ne-am întrebat cândva dacă părinţii sau bunicii noştri se mai iubesc, dacă mai fac sex, dacă s-au înşelat vreodată unul pe celălalt. Suntem obişnuiţi să privim lucrurile din perspectiva noastră mai tânără şi uneori ne vine greu doar să ne închipuim că s-ar putea petrece asemenea lucruri între oameni trecuţi de a doua tinereţe. Ei bine, filmul ne permite să aruncăm o privire în dormitorul oamenilor mai în vârstă, să îi privim goi, oneşti, vulnerabili, capabili să se iubească cu o infinită tandreţe, să râdă cu poftă de neputinţele vârstei. Povestea Ingăi şi a lui Karl ne dovedeşte că iubirea poate schimba prin intensitatea ei cursul vieţii chiar şi pe ultimele sute de metri. E drept însă că şi riscurile pe care o poveste de dragoste le aduce cu sine pot fi mult mai periculoase la o asemenea vârstă. După 30 de ani de căsnicie, în care echilibrul existenţial al fiecăruia dintre soţi este susţinut prin obişnuinţa vieţii împreună şi de o oarecare dependenţa faţă de celălalt, despărţirea poate fi fatală pentru cel părăsit.

Frumos şi delicat în acest film este, dincolo de povestea în sine, universul personajelor, o lume uşor bizară în care fericirea stă în lucruri mărunte: Inge e pasionată de muzică şi frecventează un cor de doamne, lui Werner îi place să fumeze stând în cadă şi e în stare să asculte ore întregi şuieratul trenurilor la pick-up-ul de pe vremea RDG-ului, iar o dată pe săptămână amândoi se urcă în tren fără să aibă vreo destinaţie, din simpla plăcere de a privi peisajele curgând prin faţa ochilor („peisajele se văd oricum mai frumos din tren decât pe autostradă“, remarcă Inge). Multe asemenea scene sunt duioase şi comice în acelaşi timp, de un umor sincer şi inocent, la fel ca în lumea copiilor.

Ambele filme sunt, în cele din urmă, drame umane cu un farmec al lor uşor trist, care îţi lasă un gust dulce-amar, ca atunci când, pe stradă, eşti martorul involuntar, al unei scene neobişnuite, tragicomice, din viaţa altcuiva.

***

Elementarteilchen/Particulele elementare (Germania, 2006, 105 min), regia: Oskar Roehler. Cu: Moritz Bleibtreu, Christian Ulmen, Martina Gedeck, Franka Potente, Nina Hoss, Uwe Ochsenknecht. Scenariul: Michel Houellebecq (romanul), Oskar Roehler. http://www.elementarteilchen.film.de/

Distincţii: „Ursul de Argint“ pentru Cel Mai Bun Actor: Moritz Bleibtreu (Bruno), 2006. Nominalizare la „Ursul de Aur“ pentru Oskar Roehler, 2006.

Wolke 9/Cloud 9 (Germania, 2008, 98 min), regia: Andreas Dresen. Cu: Ursula Werner, Horst Rehberg, Horst Westphal, Steffi Kühnert. http://www.wolke9.de/

Distincţii: „Un Certain Regard“, Cannes, 2008.

(publicat in sisif.ro, nr. 23)